Jugul ce-ți sunt nu e al meu

Eliberează-te de nevoia de mine. Nu-s muză sau rațiune de a trăi. Nu-s nici un fel de mâncare preferat și când pocalul nu trece de buzele tale nu spune că există un preț de care mă fac vinovată. Neplătește-mi-le toate când te ridici piatră de pe mormântul meu.

Nu mă fac vinovată de dependența ta falsă de mine. Nu cred în păcate primordiale atâta timp cât întrebările mele nasc frici și psihoze. Nu te face dependent de emoție căci emoția ta nici măcar vie nu mai e ci o boală a ciotului fără rădăcină. Nu-s nici măcar o statuie cuminte și imobilă, nici stea de pe cer nici clipă cu bătaie de inimă. Dezbracă-te de oftat și întreabă. Cu bisturiul în mâna te las să vezi că nu există ascuns sau ascunziș. Verifică singur că nu e vorba de altceva că și misterul stă în curu gol și crede de poți sau lasă să treacă și cupa asta. Nevinovata ta îți da sfatul suprem: nu sta dependent de emoție căci toată emoția ascunde în pelerină sa tot ce nu ți-ai dori să șți. Ți-aș fi scris și un poem care doare și unde mai mult despre mine decât despre ce-mi ceri dar lasă, l-am uitat și pe acesta pe o bucată de faianță în baie când mi-ai permis singură să respir câteva clipe. Iubire atât de iubire nu știu pe acest pământ să mai existe sau vânătoare mai mare. E un nimic îți spun dar eliberarea ta de mine nu vine. Nu cred în steaguri înfipte în pământul nici unei planete, nu cred în plinte și ziduri sau efemer dar lasă florile și aripile să respire și stai o secundă încremenit în tot ce ai fost tu până ieri.

Nu-s lanțuri și cătușe sau gloanțe de argint ce pot să dezbine nevoia de mine și știu cât de rău e dar răul meu nu e nimic decât curgere. Nu-s viciu sau pastilă ori păturică pufoasă care să îți confirme că e liniște și pace și te mint ascuzându-ți ceva de a cărui existență nu am habar și nu cred că-s vinovată prea mult sau mai mult decât vină de a fi a ta. De-s boală ori de-s blestem te vindecă cu fiecare gură de aer atunci când privești către cer.

Pe cioburi în șoapte

Uneori înveți din mers despre schimbare. Uneori îți oferi un răgaz să digeri iar cel mai des oamenii smulg pânza de păianjen grăbiți și stresați. Locuite încă casele prezintă un habitat interesant pentru aceste fire subțiri și rezistente. Duioase și albe , locuințele lor sunt o poveste. Ca vechile țesătoare par a prinde drag de Familie și cresc țesand mai departe duioase fuioare de amintiri și spaimă.
Un micuț păianjen bine viețuia țesandu-și povestea printre rumegătoare și judecători. În dreapta lui a fost acolo o omidă pufăitoare cu pălărie roz și papion de gală. L-au raportat judecători de sfânt și de drept aruncând pietrele neputinței lor în lume rostogol. Pe cioburi în șoapte se țes și acum unele cuvinte. Se țes cu sânge și dor de cilindri abstracți. Din schimbarea aceasta uneori înveți despre muțenie , despre sluțenia unor cioturi de oameni nearși și nesfârșita perfectă poveste a țesătoarei, văduvită de unelte și de mătasea ei ruptă din trup.

Să zicem pe ziduri

Să zicem pe ziduri câte dureri se nasc. Câte articulațîi obosesc și câte suflete oftează. Să zicem că vânătoarea unui fior mic se face atunci când urechile zvâcnesc și nici măcar nu te uiți la ceas sau la aparatul de tensiune. Să zicem că sunt grele pleoapele și semnele nedescifrate. Să zicem că stă uitată o cutie cu scrisori nepublicate care nu te trag de mânecă deși azi e mai ușor că în trecut. Să zicem că lumea doarme cuminte și turnul Babel se înalță zilnic cu câte un metru. Să zicem că tragem pământul peste noi că pe o plapumă călduroasă și din cuibul de dragoste și ură nu se mai aude nici un oftat. Să zicem ceva despre nemurire, noroi și iubire. De parcă toate zicerile scrise pe ziduri, pe sânge, pe pereți sunt niște îngeri ce se înalță liberi că un cuvânt urât spus sincer. Lovește că un bolovan capul fratelui tău ce doarme somnul inocent al omului simplu. Să zicem că nu ai să îi arăți niciodată că în făța să ai fost fără mască mereu deși parcă și el te convinge că e un rol. Cortina nu cade niciodată iar zidurile se ridică mai sus sau se apleacă sub crengi de alun fermecate. Au găsit apă viețîi vor strigă unele voci iar degetul arătător o să arunce un indiciu spre ține. E doar apă plată cu lămâie și pleoape ce cad în jos de durere. Cuțitele mici sapă în oasele tale câteva semne. Semenii te înjunghie și te mângâie pe cap cu aceeași mână ostenită de ale lor. Cu iertare și vis ai să pribegești în haine cernite purtând pe cap un corn de sidef. Cu sânge mâinile lor mânjite vor lăsă urme adânci în ține că într-o broșură turistică niște urme de cafea. Suport din pământ, lut și lână de aur. Să zicem pe ziduri câte dureri se nasc și muțesc pe loc în fața miracolului creației. Să zicem pe ziduri și Da și NU, nu e totul despre ține sau despre noi ci e doar o curgere a cuiva. Să zicem pe ziduri despre gropari veseli îmbrăcăți în roz de vată de zahăr. Să zicem că uneori îi dai în morții mamii lor fără regrete, cu rușinea îndrăznelii împotriva celor 7 ani de acasă. Să zicem că porți 2 pene de porumbel în portofel fiindcă zburătorul s-a lepădat de ele fără știrea sau voia sa și încă mai zboară. Să zicem pe ziduri că e bine să taci și să îți pierzi urma cuminte ca o icoană veche. Duios pelerinii se vor închina unui cadru bătut în lemn de 3 ori. De sănătate și noroc și mai puțin de mâna destinului. Mâna aceea nu face cruce dar răsfoiește un volum de cuvinte, volum legat în piele de bour. Să zicem pe ziduri că sunt prea mult dar din nimic și nimicurile au un tâlc ascuns de ochii celor crucificați pe antene.